Apa_Locuri

LOCURI DE PESCUIT. Cu toate cã apele curgãtoare îsi schimbã forma si conformatia albiei, în fiecare fond de pescuit existã locuri cunoscute ca bine populate. Dar, nu toate apele sunt la fel de bogate în peste. De asemenea sunt locuri ale ale unei ape unde pestilor le place sã stea si sã-si caute hrana mai mult decât în alte pãrti ale aceleiasi ape...

O conditie importantã a succesului este ca pescarul sã cunoascã bine apa în care pescuieste. Un pescar experimentat însã, având "simtul" apei, va putea sã aprecieze imediat chiar si o apã în care pescuieste pentru prima oarã. El va cãuta acele locuri favorabile hrãnirii pestelui. În general, acestea sunt locurile care nu cer pestilor o continuã luptã cu curentul, pe unde în acelasi timp trece si se adunã hranã.

Câteva criterii de identificare a locurilor bune:

Maluri de-a lungul cãrora curge apã mai domoalã, dupã ce suvoiul, lovind necontenit, a sãpat în albie adâncituri, iar în mal cuptoare (cotloane).
În josul unui mal pe care îl pãrãseste, apa sapã bulboane adânci si linistite, unde curentul aduce tot felul de hranã iar pestele se poate tine fãrã prea mult efort, hrãnindu-se din belsug.
Sub insule, dupã coturi, se creazã vâltori; la marginea lor apa este mai calmã.
Sub streasina unei stânci pe sub care trece apã înspumatã, se aflã de obicei un ochi de apã linistit, care poate fi un bun loc de pândã si odihnã pentru pesti.
În dosul întãriturilor de tãrm (asa-numitele câsite);
Portiunile de apã aproape stãtãtoare, rezultate din prãbusirea unui copac, care opreste suvoiul;
La gura afluentilor este un loc linistit, unde apele se amestecã: suvoiul din mijloc este rapid, dar lasã spre mal apã mai lenesã.

Dar nimeni nu poate cunoaste cu precizie locurile pestilor. Cãutarea nu trebuie limitatã numai la locurile care ar trebui sã fie bune, cãci este posibil sã nu se prindã nimic. Momeala trebuie aruncatã si în locurile în care, aparent, nu ar exista peste, cãci tocmai de acolo ar putea sã aparã surprize.

O altã posibilitate de identificare a locurilor cu peste este cunoasterea felului ín care diferitele specii de pesti îsi trãdeazã prezenta.

Pestele rãpitor îsi cautã un loc de unde porneste la vânat; uneori îsi pãstreazã acest loc timp îndelungat, pânã ce anumite conditii (anotimpul, vremea, nivelul apei, epocile de migratie, un dusman care l-a atacat) îl fac sã se mute. Uneori ei se gãsesc chiar în acele locuri, alteori de-a lungul apei, în cãutare de hranã. Când apa este limpede, mai ales vara, când vâneazã aproape de suprafatã, se pot si vedea, stând la pândã sau aruncându-se dupã pradã. Unii (mai ales salmonidele) se pot vedea "jucând": sãrind cu totul din apã si cãzând apoi cu un plescãit care se aude destul de departe.

Când se observã alergãri repezi de pestisori deasupra apei, cauza trebuie sã fie existenta prin prajmã a unui rãpitor... dar care ?...

Dacã pestisorii sunt într-o neîncetatã agitatie si miscare, alungati în toate pãrtile, iar în urma lor se zãreste umbra sau lucirea unui rãpitor, acesta trebuie sã fie un avat !...
Dacã pestisorii se ridicã la suprafatã speriati, fãcând salturi si zvâcniri repezi, ca apoi sã se linisteascã si sã se adune la buza apei, este foarte probabil ca rãpitorul care i-a atacat sã fi fost un salãu, o stiucã sau un biban. Stiuca se aruncã în linie dreaptã, aproape de suprafatã, chiar si în aer, producând un plescãit puternic, dar scurt. Pestisorii se imprãstie deodatã în toate pãrtile. Pânã ce saltul stiucii se va repeta va trece o pauzã destul de lungã. El se va produce numai când pestisorii se linistesc si se adunã iarãsi la un loc.
O ceatã de pesti, mari si mici, care înoatã linistit ca apoi, fãrã veste, sã se arunce cu totii în aceeasi directie este un cârd de bibani care au dat de un roi de pestisori.
Somnul se ridicã la suprafatã numai vara, pe cãldurã. Stã nemiscat, ca un trunchi lunguiet si sur. În jurul lui pestisorii înoatã în voie. Pe neasteptate, cu o miscare puternicã a cozii, somnul se repede, apucã ce poate, dupã care rãmâne iarãsi nemiscat, asteptând sã se adune în jurul lui alti pestisori. În serile si noptile de varã, plescãiturile din apã indicã un somn hãmesit, pornit dupã hranã.

Câteodatã, în apele de munte, mai ales în locurile unde apa este mai linistitã, se observã oglinda apei frângându-se necontenit. Deodatã, un peste se ridicã, apucã ceva de pe suprafata apei si dispare. Nu poate fi decât un pãstrãv sau un lipan... Dar care ?...

Lipanul se ridicã nãprasnic, ca o sãgeatã, învolburând apa si apucã prada cu un usor plescãit din gurã;
Pãstrãvul se ridicã mai încet, cu multã prudentã, mai ales cel mare. Pare cã nu apucã, ci culege hrana care pluteste, stârnind pe oglinda apei mici valuri concentrice.

Atunci când pãstrãvii sau lipanii sar din apã ca niste seceri argintii, pescarul trebuie sã se multumeascã doar sã admire privelistea, pentru cã pestii se joacã, nu vâneazã !

Pestii nerãpitori îsi trãdeazã prezenta în diverse moduri. Când se vãd ridicându-se nourasi de nãmol de pe fundul mâlos al apei, care altfel este clarã, se va sti cã la fund scurmã dupã viermi crapul sau linul. În diminetile sau serile linistite de varã, se observã cã pestii pasnici se joacã: se ridicã pânã la oglinda apei si apoi saltã în aer. Dacã, în douã-trei zile de observare, nu se vede "jocul", înseamnã cã apa este sãracã în peste. Cum "joacã" unii pesti ?...

Mreana se aruncã, parcã pe spate, împotriva curentului;
Cleanul împunge oglinda apei cu botul si îsi scoate capul afarã din apã, perpendicular;
Plãtica mare se iveste încet, arãtându-si spatele ghebos, ca apoi sã se cufunde la fel de încet;
Plãtica micã sare în aer;
Scobarul sare în sus, foarte des, în acelasi loc, lovind apa cu coada, plescãind;
Crapul, cu toate cã este greoi, se avântã si face si el salturi deasupra apei.