• În râuri existã locuri privilegiate: prundisuri, funduri nisipoase, în aval de stâlpii podurilor, lângã malurile abrupte. Trebuie sã se cunoascã eventualii arbori cãzuti, gropanele etc.
• În apele stãtãtoare, preferinta salãului pentru ape oxigenate, cu un usor curent, face ca acesta sã se mentinã pe firul apei spre stãvilar, pânã la locul de vãrsare. Asa se explicã faptul cã nu se va pescui salãu în zonele cu apã limpede, dar cu fund mâlos ori încãrcat cu vegetatie submersã. Ce posibilitati sunt de a descoperi firul apei? Dacã se pescuieste deseori în apa respectiva, se poate stabili, când nivelul este foarte scazut, traseul sinuos pe care aceasta îl urmeazã, firul apei fiind uneori singura portiune în care mai ramâne… apã.

Salãii mici vâneazã în cârduri de câteva exemplare, o capturã fiind urmatã de multe ori de o alta cam de aceeasi mãrime. Exemplarele mai mari sunt solitare si se atin în locuri ceva mai ferite, a cãror cunoastere va fi, de asemenea, utilã. Indiferent de mãrimea pestelui, este bine sã se caute salãul în zona unde vâneazã în cea mai mare parte a anului, adicã aproape de fund. Salãul este un peste sperios si circumspect, îndepãrtându-se sau ascunzându-se la sesizarea miscãrii sau zgomotului. El nu e asa de rapace ca stiuca, asa cã, în apele în care stã vor exista si specii de "mãruntis".

Sculele necesare la pescuit sunt ca la stiucã, si au fost enumerate la prezentarea salãului. Nylonul subtire si montura finã asigurã succesul pescuitului la salãu. Se pescuieste fie la pestisor viu, fie la bucãticã, sau folosind nãluci rotative cu paleta de 3-4 cm lungime. Pescarii meseriasi spun cã cele mai bune rotative sunt cele argintate, mate sau putin lucioase. Unii fac minuni cu wobblere din lemn ce imitã obletii (model Rapala).

Tehnica purtãrii nalucii prin apã se deosebeste de pescuitul la stiuca. Jocul nãlucii trebuie realizat fãrã evolutii ample pe verticalã, ci printr-o usoarã variere a vitezei de recuperare, ori prin zvâcniri usoare din vârful vergii. Chiar pescarii care folosesc monturi cu pestisor au rezultate mai bune dacã, în recuperarea momelii, realizeazã o traiectorie segmentatã, asemãnãtoare dintilor de ferãstrãu. Salãul nu se repede nebuneste, deci nu va ataca nãluci grãbite, trase prea repede. Muscãtura lui nu este brutalã, nãluca nu este atacatã, ci este pur si simplu prinsã fãrã smuciturã. Dupa scoaterea salãului din apã, se poate constata dacã atacul a fost din spate sau lateral, în ultimul caz ancora înfigâdu-se prin exterior. Acest obicei de a ataca lateral provoacã multe rateuri la întepare, cãci, dupã o scurtã retinere, nãluca este eliberatã adesea, fãrã ca ascutisurile ancorei sã se înfiga în gura pestelui.

Materialul utilizat este practic identic cu cel folosit la tehnica pescuitului cu pestisor, exceptând varga, care trebuie sa aibã vârf mai putin rigid pentru a propulsa cu suplete râma fãrã ca aceasta sa se rupã. Varga va avea o lungime de circa 3 m, putin mai scurtã pentru pescuitul din barcã, cu o actiune de 10-30 g.

Mulineta este cu tambur fix, având o greutate de max. 350-400 g, prevazutã cu circa 200 m nylon fluorescent de 0.26 mm. Recuperarea mulinetei trebuie sã fie de 75-90 cm fir/turã. Eficacatatea optimã se obtine prin evitarea oscilatiilor în timpul mulinãrii, deci este recomandabilã o mulinetã cu cât mai multi rulmenti, bine echilibratã.

	Montajul se compune din: Forfac de 30-50 cm lungime, din nylon de 0.24 mm; Cârligul triplu va fi nr. 6 sau 8 (functie de grosimea râmei). Forfacul va fi legat la linie printr-un vârtej-agrafã nr. 2. Plumbajul va consta dintr-o alicã de 8-15 g strânsa pe agrafã.
O altã solutie constã în a suprima forfacul si a fixa un cârlig simplu nr. 4-8 pe ochetul agrafei deja lestate. Se leagã un fir de cupru pe ochetul acului si se trece firul prin râmã pentru a o rigidiza.