PESTISORII VII constituie o momealã generalã a rãpitorilor. Este una dintre cele mai importante momeli pentru perioada de toamnã si iarnã. Comportamentul unui pestisor în cârlig diferã mult de comportamentul celorlalti membri ai cârdului, pãrând acela al unui individ rãnit. Poate cã este tocmai ce e nevoie pentru a atrage atentia rãpitorului. Va avea o lungime de 3-15 cm, în raport cu mãrimea pestelui la care se dã. Rezultate mai bune se obtin cu pestisori vii - plevuscã: boistean, crãiete, oblete, belditã (lãtitã), porcusor, grindel, zglãvoacã, pãlãmidã de baltã (cãreia i se taie tepile), sãbioarã, guvid, hamsie; puietii altor pesti: babuscã, rosioarã, caras, tipar, boartã, la nevoie scobãrei, clenisori.

Alegerea speciei de peste folosite ca momealã diferã de la metodã la metodã. În cazul pescuitului cu monturã la fund, nu se recomandã folosirea carasului pentru cã acesta, o datã ajuns la fund, se ascunde în vegetatie si ramâne nemiscat, devenind astfel greu de observat. În acelasi caz, babusca, rosioara si alte specii încearcã sã evadeze, vrând sã scape de ceea ce-i trage înapoi dar, din nefericire, obosesc repede. La pescuitul între ape, carasul este preferat, se miscã aproape tot timpul învârtindu-se în jurul firului principal (trebuie folosit vârtejul la monturile grele) sau plimbând pluta pe o suprafatã mare. Oricare ar fi tehnica de fixare, nu vor apare niciodatã rezultatele dorite dacã pestisorul ales nu face parte integrantã din mediul natural al prãzii.

Pentru folosirea monturii cu pestisor trebuie respectate unele reguli:

• trebuie pãstrat raportul potrivit între grosimea cârligului folosit si dimensiunea pestisorului; nu se va întepa niciodatã un oblete cu un cârlig mare si gros si nu se va încerca fixarea unui caras cât palma cu un cârlig mic;
• lanseul va fi hotãrât, fãrã bruscãri, pentru cã existã nenumãrate metode mai etice pentru a elibera pestisorii decât aceea de a-i face sã zboare câtiva metri în plus fatã de cârligul gol.

Sunt cunoscute trei puncte clasice pentru înteparea pestisorului (nas-gurã, spate, coadã).

• FIXAREA PRIN NAS-GURA este cea mai des aplicatã la pescuitul salãului prin metoda pipãitului la fund, adicã miscarea pestisorului se realizeazã prin recuperarea firului, cu multe pauze, pipãind practic pe toata lungimea lanseului, fundul apei, gropile si ascunzisurile posibile. Înteparea clasicã, prin aceasta metodã, se face trecând cârligul, de jos, prin gurã, urmând sã fie scos prin nas. În general se vor folosi pestisori cu corpul alungit, oblete sau chiar rosioarã. Fixând astfel pestisorul, existã o  posibilitate mai mare sã se caute un rãpitor în ascunzisuri (printre rãdãcini sau vegetatie) unde putini pescari si-ar arunca wobblerele preferate. Nu se recomandã folosirea cãrãseilor la aceastã metodã deoarece acestia au un "talent" deosebit de a se încâlci în fir, prin rotatiile executate în timpul recuperãrii.
  • Avantaje. Lanseurile vor fi hotãrâte si lungi, fãrã ca pestisorul sã se transforme într-o elice în aer. Prin recuperarea lentã, periodicã, se obtine o miscare naturalã a pestisorului, acordându-i-se doar un mic "ajutor" în directia de înot.
  • Dezavantaje. Dupa trei-patru lanseuri este aproape sigur cã pestisorul va muri, pescuitul putând continua si cu pestisorul mort (multi pescari considera cã este mai etic sã fie folosit mort de la bun început).

  Derivat din acestã metodã este montura realizatãprin trecerea cârligului prin gurã si fixarea lui sub aripa dorsalã. Avantaje: Pestisorul rezistã mai mult la lanseuri repetate si vor exista mai putine rateuri atunci când salãul se aruncã la momealã, prinzând pestisorul din lateral, deseori înghitindu-l chiar în aceasta pozitie, fãrã sã-l mai întoarcã.

• FIXAREA PRIN COADÃ se foloseste exclusiv pentru pescuitul la suprafatã, cu sau fãrã bilã buldo (plutitor). E vorba, de fapt, de punctul cel mai apropiat de coadã, suficient de rezistent pentru a mentine pestisorul în cârlig. Pestisorul ideal pentru aceastã metodã este obletele. Prin înteparea aproape de coadã, pestisorul se miscã încontinuu spre suprafatã, încercând sã scape de ceva ce îl trage în jos. La aceastã metodã pestisorul trebuie schimbat des, pentru cã obletele oboseste repede, nefiind prea rezistent.
• FIXAREA ÎN SPATE, SUB ARIPA DORSALÃ este cea mai cunoscutã si cea mai des aplicatã, asigurând pestisorului cea mai liberã miscare si, totodatã, cea mai micã rãnire (vezi tehnici stiucã). Este nevoie de experientã pentru a folosi aceastã metodã, fiindcã existã riscul sã se întepe coloana pestisorului, cauzându-i moartea în câteva secunde. Cele mai multe metode au la bazã lãsarea momelii într-un anume loc, asteptând rãpitorul. În aceste cazuri se va folosi înteparea în spate pentru cã e nevoie de o rezistentã cât mai de mare si o miscare cât mai liberã.

Pãstrare. Pestisorii vii, fie se cumpãrã din piatã (în orasele mari), fie se prind încã din timpul verii, când acestia abundã si se tin acasã într-un acvariu, bidon de plastic, fie se pescuiesc cu un sac de pleavã (napatcã) mic de 1x1 metri, chiar pe locul de pescuit. Pentru a-i pãstra mai mult timp, trebuie sã li se asigure conditii optime de luminã (nu se tin în beci fãrã luminã), temperaturã (10-20 grade Celsius), oxigen (se poate folosi un aerator de acvariu) si hranã.

Amãnunte despre tehnica pescuitului cu pestisor viu, la capitolul tehnicã...

PESTISORII MORTI sunt si ei buni, atunci când nu se dispune de pesti vii. De la pestii morti se iau de obicei numai pãrti din corp si mai ales partea din spate (de la coadã). Pescuitul cu acesti pesti mai este numit de aceea "la bucãticã".

Pestisorii se conservã într-o solutie de formalinã, care face sã li se pãstreze luciul, sã reziste mai bine si sã nu se sfâsie în cârlig. Conservarea se realizeazã astfel:

• Pestisorii se spalã si se sterg cu o cârpã uscatã;
• Se introduc si se lasã timp de 12 ore în solutie de 10% formalinã;
• Se spalã din nou;
• Se introduc în solutie de 2% formalinã, într-un borcan care se astupã si se pãstreazã la întuneric. În borcan, pestisorii se aseazã putin curbat, ca sã întepeneascã în aceastã pozitie astfel încât, trasi prin apã, vor face miscãri de unduire, atrãgând pestele rãpitor.
• Dupã un timp, când solutia se tulburã, ea trebuie schimbatã.

Monturi cu cârlige pentru pestisori morti. Prezentarea pestisorului mort trebui sã însele vigilenta rãpitorilor. În evolutia prin apã, el trebuie sã aibã o miscare de rotire. O miscare bunã de rotire se poate realiza si dacã pestisorul este prins cu un cârlig simplu, astfel: se introduce cârligul în partea stângã a buzei de jos si se scoate în partea dreaptã a celei de sus.

Monturile din figura alãturatã sunt simple, putin vizibile, usor de aplicat si de desfãcut. Deoarece pestisorul trebuie sã faca miscãri de rotire, se va pune curbat în cârlige (fig.1)  sau se aleg monturi speciale, cu palete care sã-i imprime o asemenea miscare (fig.2). Struna este înfiratã de-a lungul pestisorului cu un ac, astfel încât cârligul ramâne în coadã iar struna iese prin gurã. Pestisorul se fixeazã într-o pozitie curbã, cu ajutorul unui fir de mãtase sau sârma foarte subtire.

Pestisorul îndoit. Este o monturã interesantã pentru stiucã, care, atunci când se recupereazã firul încet, imitã bine miscarea unui peste bolnav. Suficient de grea pentru a fi aruncatã la distantã mai mare si suficient de usoarã pentru ca, la o recuperare lentã, sã nu coboare prea adânc, montura poate înlocui cu succes oscilantele sau wobblerele. Sansele, ca la o aruncare mai puternicã sã zboare pestele din cârlig, sunt minime. Montura este formatã de fapt dintr-o fâsie de 5-7 mm lãtime, 8-10 cm lungime, tãiatã dintr-o tablã de cupru de 1 mm grosime. Se ascute la un capãt, iar la celalat se dã o gaurã prin care va trece firul de kevlar. Pe margini se ciupeste cu o foarfecã pentru tablã pentru a se forma niste mustãti care impiedicã tija sã iasã din corpul pestelui la aruncare. Tija se îndoaie în formã de semilunã. E bine sã fie facute tije de mai multe dimensiuni, deoarece nici pestisorii folositi nu sunt toti de aceeasi mãrime.