DESCRIERE.

Corpul este acoperit, peste învelisul de solzi, cu o materie lipicioasã-vâscoasã, numitã mucus, care are rol protector, apãrându-i de diferitele boli infectioase. Pestii care trãiesc în ape stãtãtoare, mâloase, au mucusul mult mai gros decât al celor din apele curgãtoare. Pestii care se aruncã înapoi în apã trebuie apucati cu mâinile umede tocmai pentru a nu le înlãtura stratul protector de mucus.

Solzii sunt formatiuni osoase ce acoperã, de regulã, întreg corpul cu exceptia capului si a înotãtoarelor. Si ei au rol protector. Forma, numãrul total si cel al sirurilor de solzi pe directia lungimii si lãtimii corpului, sunt întotdeauna constante pentru fiecare specie, fiind un criteriu important pentru determinarea ei. Dupã numãrul cercurilor unor anumiti solzi se poate aprecia vârsta pestilor...

Aripioarele înotãtoare contribuie la miscarea si echilibrul pestilor. Ele nu sunt decât niste membre a cãror formã s-a modificat, prin adaptare la viata acvaticã. Existã douã feluri de înotãtoare: perechi si neperechi.

La unele specii de pesti (salmonide) existã, în spatele aripioarei dorsale, o aripioarã în plus, lipsita de radii, numitã aripioarã adipoasã.

Vezica înotãtoare (bãsica) realizeazã plutirea. Prin modificarea volumului acesteia, pestii au posibilitatea de a coborî în adânc sau a se ridica la suprafatã. La moartea pestelui, bãsica se umflã foarte tare, facând ca acesta sã pluteascã la suprafatã, rãsturnat pe o parte.

RESPIRATIA. Pestii îsi primenesc sângele luând din apã oxigenul de care au nevoie. Organele cu care respirã se numesc branhii. Ele sunt situate în zona capului, sub opercule (urechi). Cantitatea de oxigen necesarã pentru respiratie diferã de la o specie la alta. Pãstrãvul se simte bine într-o apã cu un continut de oxigen de 7-8 cmc/l, dar moare dacã continutul de oxigen e de numai 3-5 cmc/l. Crapul se multumeste cu o concentratie de 3-4 cmc/l, dar la 2 cmc/l dã semne de asfixie si nu mai mãnâncã.

Cu cât o apã este mai rece, cu atât continutul de oxigen e mai mare. Apele provenite din topirea zãpezilor sunt sãrace în oxigen. Asa se explicã de ce primãvara pãstrãvii nu se hrãnesc de loc, refuzând orice momealã.

HRÃNIREA. Nevoia de hrãnire a pestelui si pofta lui de mâncare sunt factorii care dominã pescuitul. Asupra modului de hrãnire au influentã temperatura, gradul de oxigenare a apei si variatia vremii. Pe de o parte, proprietãtile fizice si chimice ale apei vor determina cantitatea de oxigen solvit, element ce stã (într-un raport direct proportional) la bazã stabilirii unei rate crescute a metabolismului si deci a intensitatii de hrãnire. Oxigenul (dependent la rândul sau de temperaturã, pH, ionizare si presiune atmosfericã) va conditiona pestele în paralel cu temperatura apei.

Nu toate speciile de pesti au acelasi regim alimentar. Din acest punct de vedere, pestii se împart în douã grupe:

• pesti rãpitori - care se hrãnesc cu hranã animalã vie (pãstrãvul, lostrita, lipanul, stiuca, salãul, somnul, avatul, bibanul)

• pesti nerãpitori - care au un regim alimentar mixt (crapul, carasul, mreana, cleanul, linul, rosioara, etc.) si care se hrãnesc cu diferite plante acvatice, vegetale, dar si cu viermi, melci, raci mici, insecte, icre de peste, etc.

Un pescar experimentat nu va încerca niciodatã sã momeasca un rãpitor oarecare cu mãmãligã, grâu sau porumb fiert, alimente care nu fac parte din hrana lui specificã.

În functie de vârstã si talie, se poate face o altã diferentiere în modul de hrãnire. Un pãstrãv tânãr va alerga dupã tot felul de gângãnii ce roiesc deasupra râului. Un pãstrãv de talie mare va prefera în locul insectelor o hranã mai consistentã, formatã din pestisori ca boisteni, zglãvoace sau chiar pãstrãvi mici.

Multi pesti îsi manifesta preferintele pentru hranã în functie de sezon. Un exemplu este cleanul. Primãvara se dã la cosasi, gândaci, râme; vara, la cirese si visine coapte, apoi la struguri negri si prune, iar mai tarziu, când apele se rãcesc, se prinde cu coadã de pestisor, intestine de pasãre sau sânge închegat. În timpul verii si la începutul toamnei, pestii traverseazã o perioada optimã de hrãnire, în vederea acumulãrii de grãsimi, rezerva necesarã pentru iarnã, când nu se vor hrãni timp de câteva luni.

Unii pesti mãnâncã numai ziua (bibanul, obletul, porcusorul), altii mai mult spre amurg, noaptea sau în zori (somnul, lostrita, salãul).

Timpul reproducerii are, de asemenea, o influentã asupra modului si tipului de hrãnire. Pestii au o perioadã, înainte de reproducere, în care se alimenteazã intens. Acest apetit stagneazã în timpul reproducerii, ca apoi sã revinã la un timp oarecare dupã reproducere.

Cunoasterea modului de hrãnire al pestilor determinã alegerea locurilor bune pentru pescuit, cautându-i acolo unde îsi gãsesc mai usor mâncarea.

REPRODUCEREA. Reproducerea (înmultirea, boistea, bãtaia) este asiguratã de organele genitale ale pestilor. La maturitate, femelele depun în apã icrele, iar masculii le stropesc cu lapti. Astfel fecundate, icrele trec printr-un sir întreg de transformãri, pânã la faza de pesti. De obicei, dupã ce icrele sunt lãsate libere si sunt stropite cu lapti, pãrintii nu mai au nici un fel de grijã pentru progenituri.

Pestii se înmultesc o datã pe an. Epoca de reproducere nu este aceeasi pentru toate speciile. Cei mai multi pesti se reproduc primãvara, unii (stiuca) la sfârsitul iernii, altii (pãstrãvul) toamna târziu, iar altii chiar iarna (mihaltul).

Durata clocirii variazã de asemenea de la o specie la alta. Chiar la aceeasi specie, diferã dupã regiune si dupã ani, factorul esential fiind temperatura apei. De exemplu la crap este de 5-6 zile la 20 C si de 8-10 zile la 18-19 C. La pãstrãv, variatiile sunt si mai mari: la 10 C dureazã 41 zile iar la 4 C, 82 zile.

Hibridarea. De multe ori, în timpul reproducerii se produc încrucisãri între specii (hibridare, corcire). De pildã, icrele unui ghibort pot fi fecundate cu lapti de babuscã. Asemenea corciri sunt dese între vãduvita si avat, clean si scobar, babuscã si oblet. Rosioara se încruciseazã cu obletul, babusca, plãtica, batca, etc. Hibrizii sunt de obicei sterili, dar au o crestere mai rapidã decât a pãrintilor, sunt mai grasi, mai cãrnosi si mai buni la gust.

MIGRATIA. Putini pesti duc o viata sedentarã si pot fi gãsiti întotdeauna în aceleasi locuri. Cei mai multi întreprind - în epoci determinate si urmând drumuri anumite - deplasãri, uneori în cârduri sau chiar în masã. Aceste deplasãri sunt determinate de:

• cãutarea locurilor cu hranã mai abundentã;

• cãutarea locurilor pentru reproducere;

• cãutarea locurilor în vederea iernatului.

Pestii migratori ce trãiesc în Marea Neagrã (morunul, nisetrul, pãstruga, scrumbia de Dunãre, rizeafca), mânati de instinctul reproducerii, intrã primãvara în Dunãre, urcând în susul fluviului, iar dupã clocire se reîntorc - pui si adulti - în mare.

Pestii de apã dulce fac în general deplasãri mici în vederea reproducerii, pentru hranã sau pentru iernat.

• Migratiile pentru reproducere. Crapul migreazã în fiecare an din Dunãre sau râurile mari, în bãltile acestora, unde gãseste conditii favorabile depunerii icrelor si clocirii. Migratia crapului se produce când temperatura apei atinge 18 C. Pãstrãvul porneste în cãlãtorie toamna, când urcã în susul apei, spre izvoare, unde apa este mai rece si mai bine oxigenatã. Mreana si scobarul suie primãvara, în cârduri, pânã spre zona pãstrãvului, reproducerea având loc în ape limpezi cu fund pietros si nisipos. Stiuca are deplasãri scurte, îndreptându-se primãvara, odatã cu viiturile, spre ape mai mici si mai linistite, ferite de curenti si revãrsãri, unde îsi depune icrele.

• Migratiile pentru hranã. Se produc, de obicei în apropierea acelorasi locuri si sunt determinate în special de cãutarea microorganismelor (plancton) ce formeazã hrana principalã a multor specii, mai ales a puietului. Rãpitorii, care se hrãnesc de obicei cu hranã vie, se vor duce acolo unde apa le aduce hranã mai usor.

• Migratiile pentru iernat. Sunt întreprinse de multi pesti din apele noastre: crap, caras, salãu, biban, etc. Acestia se deplaseazã spre locurile mai adânci sau cu gropi mâloase. Aici, dupã ce se acoperã cu un strat gros, protector, de mucus, ierneazã, lâncezind aproape imobili, într-un fel de somn ce dureazã câteva luni. Primãvara, odatã cu încalzirea apei, pãrãsesc locurile de iernat, se apropie de mal sau intrã în bãlti, unde se pregãtesc de reproducere.